gabryelle

 

Pe principiul "Sta mai bine in pantaloni" (fata stie de ce ) ) ma duc la mare… Plecarea peste cateva ore… "Grupul ala mare" isi ia talpasita de pe meleagurile Caracalangelesului… Stiu, stiu… O sa ne simtiti lipsa, o sa ne duceti dorul… Vrajealaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Dar deh, asta e… ) Distractia noastra este putin cam primordiala in momentele astea… Asa ca arrivederci, bye bye, sayonara, au revoir, pa sau alte forme de salut… See you soon… Or not… ) Poate ramanem pe acolo… Slabe sanse… Bronz, soare, valuri… Asta ne asteapta… So… Trage apa ca nu merita…

 

:* :*

 

 

"Cativa oameni, restul populatie…" Merci beaucoup, mon cher!

 

 

 

PS: Jagraoane, articolul asta este pentru tine, raspuns la incredibila ta remarca (a se citi aici)… Adica pentru Nandos…  =))

 

 

PPS: Mersi frumos pentru publicitate, pentru traficul adus si nu in ultimul rand pentru mareata realizare… La mai mare…  

Nu ma mai pot dezlipi de poezia asta… Am dat de ea pe You Tube, iar cel ce o recita este Florian Pittis cu glasul sau inconfundabil… Mi se pare cea mai frumoasa declaratie de dragoste pe care un barbat i-ar putea-o face unei femei… Exista insa prea putini romantici care sa isi expuna sentimentele………………..

 

 

 

 

 

  

Ultima scrisoare…

 

Sfarsitul a venit fara de veste.
Esti fericita? Vad ca porti inel.
Am inteles, voi trage dunga peste
Nadejdea inutila. Fa la fel.

Nu, niciun cuvant, nu-mi spune ca-i o forma.
Cunosc insemnatatea ei deplin.
Stiu, voi aveti in viata alta norma.
Eu insa-n fata normei nu ma-nchin.

Nu te mai cant in versuri niciodata,
Mai mult in drumul tau nu am sa ies.
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata
Si n-am sa spun ca nu m-ai inteles.

A fost, desigur, numai o greseala.
Putea sa fie mult – nimic n-a fost.
In vesnicia mea de plictiseala
Tot nu-mi inchipui ca puneai vreun rost.

Si totusi, totusi, cateva atingeri
Au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli.
Vedeam vazduhul fluturand de ingeri,
Lumina-n noaptea mea de indoieli.

Cand degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiinta-a ta de lut,
Simteam in mine murmurul pelagic
Al sfintelor creatii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se inalta
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalta
Si-ngenunchiate randuri, submisiv,
La soclul tau dumnezeiesc asteapta
Sa le intinzi cu zambet linistit
Spre sarutare adorata dreapta
‘Nainte de-a se sterge-n infinit.

O, de-am fi stat alaturi doar o ora,
Ai fi ramas in auriul vis
Ca o eterna, roza, aurora
De neinteles, de nedescris.

Ireversibil s-a incheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea
In care as vrea sa fii ce nu mai esti.

N-am sa strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun: "Esti ca oricare",
Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,
Tu vei ramane nufarul de nea
Ce-l oglideste beat de pofte taul
Ce-l tine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neintinata,
Te voi iubi mereu, fara cuvant,
Si lumea n-o sa stie niciodata
De ce nu pot mai mult femei sa cant.

Acolo, sub lumina de mister,
Scaldata-n apa visurilor, lina,
Vei sta, iubita, ca-ntru-un colt de cer
O stea de seara blanda si senina.

Iar cand viata va fi rea cu tine,
Cand or sa te improaste cu noroi,
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi acolo, singuri, amandoi.

Cu lacrimi voi spala eu orice pata,
Cu versuri nemaiscrise te mangai.
In dulcea lor cadenta leganata
Te vei simti ca-n visul tau dintai.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Sa plec de-aicea, de la voi, curand,
Cand glasul tau vreodata-o sa ma cheme,
Voi reveni la tine din mormant.

Iar de va fi sa nu se poata trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-as zbate-ngrozitor in tarna rece,
Plangand in noaptea mare, tot mai mare.

 

 

                                                                                                 "

Dap… Au mai ramas numai 5 zile…  

 

Ma machiez si ma imbrac asa cum imi convine… Nu mai bag in seama de ceva timp cometariile rautacioase ale celor-care-cred-ca-stiu-tot-si-de-fapt-nu-stiu-nimic. Fac ce vreau in fond si la urma urmei… O ultima privire de ansamblu… Da! Totul e ok… Imi iau telefonul, inchid usa cu cheia si incep sa cobor scarile… Nimic deosebit… Aceleasi trei etaje cu aceleasi trei serii de trepte (opt sau noua)… Din cand in cand se aude un glas pitigaiat care parca vrea sa trezeasca toata lumea… E doar vecina care isi cearta fiul de ceva timp major pentru cea mai idioata chestie posibila… Dar daca asta este stilul ei… Nu conteaza… Prea multe cuvinte pentru prea putin… In sfarsit, ajung la parter… Ma uit sa vad daca e ceva nou… Din nefericire, nu… Poate maine gasesc vreo factura, ca de scrisori, nici vorba… In fine, ies din scara… Doamne, nici acum, dupa atata timp, nu reusesc sa gasesc ceva banal in decorul arhicunoscut… Este acelasi de opt ani de zile, ma rog, aproape doi seriosi… Pomii sunt aceeasi, florile la fel… Oamenii, nici nu mai vorbesc… Sunt doar cativa pe care, pur si simplu, ii admir… Pentru viata lor, pentru familia lor, pentru ca au facut ceea ce au crezut ca e mai bine… Si acum sunt fericiti, sunt impliniti in adevaratul sens al cuvantului… Este inevitabil sa nu existe pareri de rau, dar nu ca la altii… Sunt impliniti sufleteste… Sunt in varsta, au trecut prin atatea greutati, dar asta, cel putin pentru mine, ii face din ce in ce mai interesanti… Au atatea de povestit, stiu cum sa iti spuna lucrurile cele mai grave cu zambetul pe buze… Ii vezi cat au suferit, dar speri sa iei aminte… Au copii, sunt la casele lor, au nepoti si le este dor de ei… Ii vezi cu cata dragoste vorbesc si cat ar vrea sa fie mai mult bagati in seama… Isi dau seama ca sunt tineri, ca muncesc, au anumite nevoi care numai cu ajutorul banilor pot fi indeplinite…Dar le pare rau… Tinerii uita de parintii lor, uita ca acolo, acasa, cineva mai asteapta o vorba buna, o veste noua, vor sa stie ce s-a mai intamplat cu nepotelul lor… Primesc un telefon, se vad de sarbatori si uite asa realizeaza cum a trecut timpul… Ei au imbatranit, si-au trait viata, vor sa isi vada copiii impliniti pentru ca apoi sa plece… Ei doi, daca s-ar putea in acelasi timp, caci lipsa unuia l-ar ucide pe celalalt… Se iubesc si acum, dupa aproape treizeci si cinci de ani de casatorie… Si eu ii iubesc, in felul meu copilaresc, ce-i drept… Dar nu stiu ce m-as face fara vorbele lor… Vad in ei bunicii pe care i-am pierdut cand aveam mai mare nevoie de existenta lor… Copilul de atunci va multumeste pentru golul pe care il umpleti, adolescenta de azi pentru sfaturile intelepte, iar omul matur din viitor pentru exemplul pe care il oferiti…

 

Bunii mei…

Imi cer scuze pentru intarzierea cu care iti scriu… Dar,
pur si simplu, nu am avut (nu stiu daca e corecta exprimarea) curajul
si starea de spirit necesara… Poate vei considera asta o lipsa de
seriozitate din partea mea… Nu stiu… Mai vedem… Ideea e ca nu am
fost in stare, ce mai!

Iti spuneam ca nu imi gasesc locul… DA! Nu imi mai gasesc locul… Nu mai apartin niciunui
decor… Ma simt singura… A fost aproape o saptamana in care nu am
vrut sa ies din casa… Nu am facut altceva decat sa citesc, sa dorm si
sa ascult muzica… Ma sperie… De fapt… Imi e aiurea sa ma vad pe
mine in circumstantele astea, tinand cont de faptul ca am in jurul meu
atatia prieteni, atatia oameni care tin la mine si ma vor in preajma
lor… Fara niciun folos… Nu au reusit si nici nu vor
putea umple vreodata golul asta imens, gol pe care poate ca l-am lasat
sa se formeze cu buna stiinta… Nu m-am opus in niciun fel… Vidul
asta se afla in sufletul meu… Caci, din nefericire pentru mine…
Am doar unul… Si nu pot sa il ajut… Mintea nu dicteaza
simturilor… Oricat de mult as incerca, oricat de mult as vrea sa dau
peste cap toate lucrurile astea, oricat de puternica as fi…

Am terminat liceul… Sunt studenta… Si ma uit cum trece si vara
asta… Imi facusem atatea planuri pe care nu am fost in stare sa le
duc la bun sfarsit… Nu am sa indeplinesc decat unul… Ma duc la
mare… Am sa fiu acolo, in sfarsit… Numai eu cu ea, din pacate…
Dar nu e problema… Voi vedea valuri, ma voi intepa intr-un miliard de
scoici, voi calca peste o infinitate de particule fierbinti si infime
de nisip… Voi fi eu…

Mi-e ciuda cand vad cum viata trece pe langa oamenii la care tin si ii
pedepseste, se joaca incredibil cu sanatatea si cu mintea lor…

Ufff… Mi se pare ca sunt atat de mica, mi se pare ca te plictisesc,
ca spun lucruri care nu intereseaza pe nimeni… Sa nu crezi ca sunt
pesimista, ca asa gandesc tot timpul, ca ma plang mereu… Nu… Am doar
momente in care ma napadesc amintirile, le analizez pe fiecare in
parte, ma bucur de ele, dar ma simt vinovata…

Sunt un copil care are nevoie urgenta de o branula in mana… Am sa
atasez de ea o perfuzie imensa cu doze incomesurabile de fericire…
Caci mai vreau fericire… Sa dau si celorlalti…  Asta imi va fi
bucuria…

Cred ca macar acum este nevoie de o mica precizare… Post’urile 1-5 au fost scrise cand ma aflam in Bucuresti… Nu am stat deloc putin pe-acolo si, sincer, nu m-as mai fi intors… Desi… Sunt atatea lucruri care ma leaga de micuta citadela caracaleana… Aici am crescut, aici am invatat… Mi-am cunoscut prietenii cei mai buni… Aici am suferit si am invatat sa iubesc… Familia, oamenii la care tin, profii pe care ii ador… Am amintiri nenumarate care ma leaga de fiecare locsor, de fiecare peisaj, de fiecare decor in parte… Stiu ca nu am sa uit vreodata nimic… Am sa acumulez alte amintiri, am sa le imbogatesc pe cele deja existente, am sa le scot la iveala pe rand, la momentul oportun…

Sunt atatea sentimente pe care le-am trait si cu care ma lupt acum… De ce? Ai sa razi, stiu asta… Pentru ca pot, dar mai ales pentru ca ma atasez de anumite lucruri…

Sentimente contradictorii… Vin si pleaca… Eu nu am sa raman aceeasi, desi esenta va exista mereu… Am sa plec si eu… O sa ma bucur de noi experiente… Pana atunci, mai sunt aproape doua luni… Am sa plec la mare, o sa fim din nou noi, caci din atatea vise doar noi am mai ramas… Eu si valurile… Dupa atata timp, dupa atatea intamplari…

Mi-e dor de ideea de noi, mi-e dor de un el care sa schimbe radical viata, mi-e dor de tot ce va fi…